În România, aproape 100.000 de persoane încasează venituri din drepturi de autor, o cifră comparabilă cu numărul lucrătorilor din domeniul IT care, până recent, beneficiau de scutiri fiscale. Potrivit datelor oficiale, 95.178 de persoane fizice au declarat astfel de venituri în 2024, în timp ce sectorul IT număra aproximativ 128.000 de angajați.
Beneficii fiscale semnificative
Diferența dintre cele două forme de remunerare este evidentă la nivelul costurilor pentru firme. Pentru un venit net de 5.000 de lei, un angajat tradițional costă compania 8.740 de lei, în timp ce plata aceluiași sumă pe drepturi de autor presupune cheltuieli de doar 5.319 de lei. Aceasta se datorează facilităților fiscale oferite creatorilor, care plătesc impozit doar pe 60% din venitul brut, restul de 40% fiind neimpozabil.
Cine beneficiază de acest regim?
Regimul de drepturi de autor se adresează în special profesioniștilor din domeniile creative, precum scriitorii, muzicienii, artiștii plastici sau jurnaliștii independenți, dar și unor specialiști din IT, graficieni sau cercetători. Spre deosebire de un contract de muncă, acest tip de colaborare nu presupune o relație de subordonare, iar activitatea este desfășurată în mod independent, fără obligații zilnice.
Dezavantaje în ceea ce privește protecția socială
Însă, spre deosebire de angajații cu contract individual de muncă, cei care lucrează pe drepturi de autor nu beneficiază automat de concedii medicale, pensii sau asigurări de șomaj. Contribuțiile sociale se plătesc doar dacă veniturile depășesc un anumit plafon, iar drepturile salariale sunt mult mai limitate.
Comparație cu alte țări europene
În state precum Germania sau Franța, sistemul fiscal tratează veniturile din drepturi de autor în mod similar, fără facilități speciale pentru IT. În schimb, Polonia oferă deduceri substanțiale pentru programatori, stimulând astfel declararea corectă a acestor venituri.
În concluzie, deși regimul de drepturi de autor aduce beneficii financiare atât firmelor, cât și profesioniștilor creativi, el nu asigură aceeași stabilitate și protecție socială ca un contract clasic de muncă.
